De Azi

Cred că aș încăpea
în borcanul de supă de linte
din care am mâncat.

Cred că de dată asta
am mâncat supa,
l‑am spălat și
l‑am pus pe chiuvetă
să se usuce
ca să-mi fac un loc
în care să mă culc.
în pat nu mai dorm demult.

în bloc sunt multe zgomote:
aud cum la etaj fiica vecinilor tușește bolnavă;
cum mama dă ordine nestăpânită
și totuși copiii plâng mai tare;
slab, la TV‑ul unui bătrân,
cum ne conduce din umbră statul paralel.

în borcan, nu doar că
n‑aș auzi nimic din toate astea –
nici măcar despre vecini n‑aș mai putea vorbi.
m‑ar deranja
fulgii confuzi de lumină
de la lampa
ce am aprins‑o înainte
să mă culc.

cât îl spălam
îi spuneam studentei de la litere
zâmbind pe sub mustață
„subiectul metaforei suferă o transmutație ontologică”;
îmi povestea cum
la curs a învățat
că metafora
este o comparație
fără liantul „ca”.

în borcan,
nu doar că sticlele ar rezona cu tot ce am de zis,
l‑aș umple repede cu
atâtea cuvinte
care mă fac să zâmbesc
încât m‑aș sufoca în ele.

în fața unei metafore,
continuam, șugubăț,
imperativul categoric al cititorului
este de a privi la
cerul de deasupra capului
și de a se întreba
„ce a vrut să spună autorul?”

în borcan,
când mi‑aș ridica privirea,
mi‑ar fi ochii îmbrânciți de capac,
m‑aș arunca la locul meu
și m‑aș ruga din nou
să stingă cineva lumina.
Cum n‑ar veni nimeni
aș începe să văd umbre pe sticlă;
apoi
certitudinile și incertitudinile științei lui de Broglie
s‑ar contopi,
termostatul ar arăta că fierb,
Coletul cu „Binele tău e al meu”
de la Seneca
ar rămâne
la fel de nedesfăcut
și patul la fel de nefăcut.
Telefonul ar suna la 6:50
și nu că m‑aș culca la loc după alarmă
ci doar nu aș mai auzi;
nu doar că n‑aș mai deschide geamul,
n‑ar mai avea rost aerul;
nu doar că n‑aș mai deschide ușa
ci capacul încet s‑ar lipi
cu rugina expirării mele umede.