Transfuzia

Deschid ochii. Sunt în patul meu, întors către geam. Din marginile draperiei se scurge lumina difuză a dimineții. Îmi ridic trunchiul și simt cum pielea de pe ceafă se torsionează sub presiunea a ceva tare și lung ce atârnă din mine. Îmi răsucesc gâtul ca să-mi verific spatele: patru tuburi de diametrul unui deget arătător îmi sunt înfipte în trup. De partea opusă a patului stă cineva cu mănuși albe de latex și un costum turcoaz, în stânga căruia zace un soi de dispozitiv, mare cât dulapul de haine. Cu grijă să nu mă încurc în tuburi mă întorc pe partea opusă. Din aparat ies tuburile, este de un alb mat, cenușiu în semiîntunericul camerei, și are un fel de geam rotund care dezvăluie un mecanism cilindric ce pare a se roti. Persoana aceea arată ca o asistentă. Mă privește cald, precum privești pe cineva care tocmai s‑a trezit din somn, buimăcit de veridicitatea plictisitoare a realității pe care a uitat‑o în vis. Ochii ei sunt magnetizanți, nu pot, nu vreau să mă dezlipesc de privirea ei. Ochii mei fug totuși puțin spre restul ființei ei; în lipsa luminii disting cu greu ondulările părului și curățimea tenului și–

Transfuzia. Astăzi e ziua, ziua transfuziei. Aparatul acela vibrează lent. Această asistentă este aici la mine în cameră ca să îmi facă transfuzia. Rotația continuă în gol, nu curge nimic prin tuburi.

— Mă bucur că te‑ai trezit. Astăzi e ziua procedurii. Sper că nu te‑am speriat.

Presupun că în general te sperii când te trezești lângă un necunoscut la tine în cameră alături de o mașinărie de asemenea proporții – însă nu lângă ea. Ea e asistenta care astăzi îmi va face transfuzia.

— Mulțumesc că ați venit.

Mă surprinde că o asemenea operație nu trebuie făcută după ușile spitalului. Asistenta se întoarce către aparat și apasă câteva butoane. Scoate ceva din el, se reazămă de marginea patului și mă privește iar.

— Vino mai aproape.

Îmi întind mâna și, împingând‑o în pat, îmi târșâi șezutul. Sunt mai aproape de ea. Un parfum subtil de flori se combină cu izul de latex și mirosul de spital al aparaturii. Asistenta are o aluniță în colțul buzei și un cuțit cu o lamă scurtă în mână.

— Înainte să te trezești ți‑am administrat un anestezic. Te va cuprinde o amorțeală și apoi vei adormi la loc. În timpul acestui somn voi derula procedura. Când simți că amorțești vreau să îți deschizi gura. Crezi că poți face asta?

— Mhm!

Mi se înfundă urechile. Tuburile mi se topesc în spate, pielea picioarelor nu mai simte pijamaua, pălmile nu mai simt așternuturile patului. Îmi deschid gura și limba mi se bălăngăne afară, iar asistenta îmi ridică puțin bărbia, pune un deget al mâinii în care ține cuțitul de‑o parte a limbii, cuțitul de cealaltă, și apasă de ambele părți. Trece prin limba mea ca printr‑un chec și rămân fără ea. Nu doare și nu țâșnește sânge. Asistenta își trece mâna liberă prin părul meu, scoțându‑mi‑l din ochi, și îmi zâmbește. Pune apoi cuțitul (împreună cu limba, presupun? nu mai văd bine, mi se închid ochii) undeva în aparat și se așează înapoi pe scaunul de lângă. Mă întind pe burtă, capul spre ea. Clipesc greu, încercând să-i zăresc chipul. Tuburile probabil ies din spatele meu în sus, se arcuiesc în aer, coboară apoi pe pat și se întind până în aparat însă nu le pot vedea. Ceva cald curge din mine.

Mă trezesc. Camera e mai luminată. Presupun că am dormit vreo patru ore și apoi presupun că presupun prost. Mă simt foarte odihnit. O caut pe asistentă cu privirea, face ceva la aparat. Mă foiesc puțin ca să dau de știre că m‑am trezit. Ea mă privește peste umăr și, realizând că mi‑am revenit în fire, ia loc pe marginea patului.

— Procedura s‑a terminat. Îți voi scoate tuburile, iar apoi te vei ridica. Va trebui să mergi la debarasare, unde un alt asistent te va ajuta să îți desprinzi garniturile și casca de transfuzie. Rămâi acum pe burtă.

Patru smucituri îmi reverberează în trup, ca dopul de plută când în sfârșit iese din sticla de vin. Mă ridic, nu mă mai reține nimic, mă ridic în picioare. Îmi iau tricoul de la pijama. Asistenta îmi dă un plic.

— Ai un bon de așteptare aici, în baza lui vei primi mai multe informații afară. Mergi unde e coada.

Coada? Cine doamne își mai face transfuzie, astăzi, în cămin? Plicul e greu și umflat; înăuntru, pe lângă bonul de așteptare, mai sunt niște hârtii și limba mea. Văzând‑o încerc să-mi ling cerul gurii și sunt stupefiat că funcționează – se pare că mi‑a crescut înapoi în somn.

— Mulțumesc mult!

Nu îmi răspunde, e ocupată cu aparatul. Presupun că îl strânge acum. Nu știu cum va ieși cu el pe ușă, nu știu cum a intrat, nu știu cum va încuia când va ieși însă sincer în acest moment fix de asta nu îmi pasă așa că în final ies afară din cameră. Transfuzia e gata.

Căminul în care stau are o arhitectură aparte. Camerele sunt dispuse în jurul unui spațiu interior deschis, ce se înalță fără tavan până la ultimul etaj și este protejat de un acoperiș din sticlă semiopacă, care dă permanent o senzație de înnorat. Cerul e în ceață, soarele difuz. Căile de acces către camere sunt ca niște balcoane. Surprins de zgomot mă uit peste balustradă și într‑adevăr, o mulțime de oameni ocupă întreg parterul. Observ niște standuri și alte amenajări. Cobor ca să găsesc unde trebuie să aștept, ceea ce se dovedește a fi ușor – imediat cum părăsesc scările observ, îndărătul unei gloate de vreo 20 de oameni, un stand. Mă așez și eu la urmă și studiez mai bine locul. O sumedenie de voci umplu încăperea, tot felul de clinchete și zăngăneli se ridică, lumea se înghesuie prin fața și spatele meu abuzându‑mi spațiul personal; un paravan negru a fost adus înăuntru, pare că separă locul unde mă aflu de orice‑o fi fiind după; întrezăresc o altă coadă când mă uit spre marginea paravanului. Coada mea se mișcă. Clădirea asta n‑a părut niciodată așa mică (sau așa mare? de când trăiesc așa mulți oameni în ea?). În afara femeii de la stand nu pot vedea decât băieți. Ciudat. Ne deplasăm. Mă uit iar în plic: celelalte foi nu sunt decât hârtie creponată. Scot bonul, evitând să îmi ating limba, nu sunt pregătit să-i simt consistența. Ne deplasăm; se mișcă repede căci nu mai e decât un tip în fața mea. Văd că are ceva ce îi iese din ureche și se ridică drept și subțire, arată ca o antenă; îmi duc mâna la urechea mea stângă și simt și eu acel ceva, îmi umple pavilionul urechii și tot așa se ridică afară. Mă înțeapă, îmi stă incomod – o fi casca de transfuzie de care vorbea asistenta?

E rândul meu.

— Lasă te rog bonul pe masă.

Îl scot.

— 129. Bine ai venit. Sper că a decurs bine procedura.

— Toată lumea a venit aici de la transfuzie?

— Întocmai. Pe monitorul de deasupra îți voi arăta…

Cum poate să fie dintr‑o dată transfuzia așa accesibilă tuturor? Toți care sunt la coadă văd că au chestia aia la ureche. Un tip nu și‑a luat bluză pe el și pe spate i se văd patru găuri, fiecare delimitată de un inel de silicon. Oare așa am și eu, găuri în trup, în care aș putea să-mi bag degetul? Alea trebuie să fie garniturile.

— …niște imagini obținute în timpul procedurii. În acest prim cadru se văd două dintre globulele tale roșii, așa cum erau ele înainte. Îți plac?

Nu e imaginea din manualul de biologie cu niște jeleuri roșii aruncate alandala. Două chestii cu aspect slinos ocupă tot ecranul; pe jumătate au acea formă rotundă dar în rest sunt ciuruite, scorojite, subțiate, strivite ca ploșnițele roșii pe trotuarele bine umblate. Nu știu ce mi‑ar putea plăcea.

— Nu arătau bine. Boală ereditară?

— De la tata, da.

— Sigur nu mai trăiește acum. În această a doua imagine…

Au.

— …poți vedea date vitale din timpul anesteziei. Puls, frecvența respirației, HRV, de astea. Ai dus bine procedura.

Mulțumesc, presupun? Dă imaginea mai departe și tot ce văd e un fundal alb pe care scrie „Felicitări” în Comic Sans. Femeia mai apasă o dată Enter și apare acel minuscul, binecunoscut „End of slide show, click to exit”.

— Mihai se va ocupa de tine la debarasare. La stânga, după paravan. O să te recunoască.

Vreau să iau biletul de așteptare.

— Nu lua biletul.

Bine. Îmi fac loc prin mulțime doar ca să ajung la o coadă și mai mare. Mă ridic pe vârfuri ca să îmi dau seama unde trebuie să ajung. Către dreapta mea observ cum perechi de oameni – asistent și tip – stau în fața unuia dintre cele cinci coșuri de gunoi cu trapă, ca cele de la fast‑food, cum pacientului îi sunt date jos cu grijă fiecare garnitură, casca din ureche, sunt puse apoi pe o tavă de pe coș, trapa e deschisă și tava golită. Nu știu când îmi va veni rândul – cel puțin alți cincizeci sunt înaintea mea.

— La debarasare, așa‑i?

Un tip șaten cu o barbă nearanjată, într‑un costum medical alb și cu agitație în ochi îmi pune o mână lată pe unul din omoplați și cu cealaltă vrea să dea mâna cu mine. Îmi atinge una din garnituri și mă doare puțin. Dau mâna cu el.

— Mihai?

— Eu. Mă voi ocupa de tine, când ajungem la gunoaie. Până atunci…

— Toată lumea de aici a venit de la transfuzie, așa‑i?

— Da. Până atunci–

— Cum de toată lumea și‑a făcut astăzi transfuzie?

— Eh… um… nu știu, s‑au rezolvat niște chestii de logistică, presupun. Sânge bun vrea toată lumea. Uite, plec, mă ocup de alții, revin când îți vine rândul, pe curând!

Totul e clar acum! Mihai dispare în mulțime, nu văd să se ducă la cei de la gunoaie. Pare‑se că n‑am decât să aștept. Mă uit către cer, e încă lumină. Mă mai ridic o dată pe vârfuri ca să văd oamenii. Fiecare din noi, ba în pijama, ba în bustul gol, cu patru găuri în spate și casca aia la ureche. Mulțimea se întinde până aproape de ieșire; lângă ea văd ușa cu gratii, ușa ce duce spre buncăr. Astăzi voi putea ajunge și eu în buncăr, astăzi este ziua. Mulțimea mă poartă din inerție mai aproape de gunoaie. Coada e șerpuită, cu stâlpi și benzi, ca‑n aeroport. Privesc către partea opusă a clădirii acum, doar zid, etaje, camere. Amenajat așa locul seamănă cu o piață, minus mirosul de legume și umezeala din aer. Fiecare vorbește cu cineva, observ câțiva asistenți care se plimbă de la un tip la altul, mă gândesc că poate se vor opri și la mine. Înaintez. Mă plictisesc. Nu înțeleg ce se întâmplă și de ce nu vine nimeni la mine. Unde e Mihai? Sper să nu ajung la gunoaie fără el. Mă uit la cer, parcă s‑a întunecat puțin. Coada se întoarce iar, buncărul e din nou în fața mea. Voi ajunge astăzi în buncăr, voi ajunge. Mă uit la podea, aceeași gresie semimată negru‑gri în gradient ca acum trei ani când m‑am mutat aici, ștearsă de pașii lumii. Ultima întorsătură a cozii, la stânga mea sunt gunoaiele, în fața mea două persoane. Îmi vine rândul și nu e nimeni să mă ajute. Ce fac? Unde e Mihai? O singură persoană în fața mea. Îi observ debarasarea – pacientul în fața pubelei, despuiat atent de toate dispozitivele, deschis trapa, aruncat în gunoi, mai departe. Îmi întorc capul în toate părțile, îl caut pe Mihai, nu e nimeni care seamănă cu Mihai, ce fac, ce fac? Nicio persoană în fața mea.

— Unde ți‑e asistentul?

Mă întreabă cineva care pare a fi un alt asistent.

— Nu știu, mi‑a zis că revine când îmi vine rândul. Nu e aici, nu înțeleg–

— Cine e asistentul tău?

— M‑Mihai, Mihai, da, așa îl cheamă, Mihai – știi unde e?

— Mihai… da, nu, nu știu. Trage‑te de‑o parte și așteaptă-l.

Mă duc lângă banda de separare a cozii. Acest asistent pleacă să ajute pe altcineva. Câtă atenție în gesturile lui, îl urmăresc scoțând o garnitură din spatele tipului de după mine. Încerc să îmi imaginez cum s‑ar simți pe spatele meu. Oare doare? Nu cred, nu pare, uite ce liniștit pleacă. Mă uit la cer, cred că vine apusul. Unde e Mihai? De ce nu mă ajută nimeni? Tremur. Îmi sucesc capul în dreapta, în stânga, mă rotesc și revin și mă uit iar și nu văd pe nimeni, adică văd pe toată lumea dar nu‑l văd pe Mihai. Îmi bate inima. Ce puternic îmi bate inima! Ce repede… oare e rău, oare e bine? Simt o presiune în piept, care crește și crește cu cât mă uit mai mult și iar și iar nimeni, adică Mihai, adică nimeni nu se arată. Mă sufocă așteptarea asta, nu știu ce să fac. Mă sufoc aici. Mi‑e rău. Aer, vreau aer, nu mai pot aștepta.

Tai coada și alerg spre ieșire. Trag cu forță de ușă, parcă niciodată n‑am deschis‑o atât de ușor. Afară. Acel apus în care vată pe băț lila se întinde pe firmamentul lăptos. E răcoare și miroase a flori și conifere. Inspir adânc. Arbori de tuia, conurile lor tinere albastre. Le ating. Lalele roz. Ce proaspătă e iarba! Grădina asta n‑a arătat așa bine niciodată. Inima‑mi bate puternic dar încet. O simt cumva în cap. Ce senzație ciudată. Vreau să mă plimb, o iau înainte. Îmi ascult scrâșnetul pașilor pe pietrișul fin al cărării, cremul cărării se potrivește atât de bine cu verdele tufelor și copacilor. Ajung la o răscruce, aleg dreapta. Grădina are multe cărări paralele care te duc spre cămin; rar, cărări perpendiculare; oportunitatea de a o lua la dreapta iar se ivește imediat, ceea ce e util, mă gândesc că trebuie să mă întorc, să-mi fac debarasarea.

Îmi bag mâna în buzunar, simt plicul și îmi amintesc inevitabil de limbă. O scot. Nu vreau să mă vadă cineva cu limba pe afară, pare puțin scârbos, așa că mă uit în jur. Cineva vine din direcția opusă. E Leon! În final, un om pe care‑l cunosc, care mă cunoaște. Mă observă și el. Îmi bag limba repede în buzunar, fără s‑o mai pun în plic, ar fi ciudat să-l întâmpin cu limba în mână. Aparent amândoi o luăm pe aceeași cărare; grăbesc pasul ca să ajung în dreptul lui.

— Leon!

— Salut. Văd că încă ai casca de transfuzie. Nu ți‑ai făcut debarasarea?

Și Leon știe de transfuzie?

— Da, nu știu ce se întâmplă, asistentul care trebuia să mă ajute a dispărut și nu mai dau de el, m‑am panicat și am plecat afară și uite așa. Mihai era, îl știi pe asistentul Mihai?

— Nicio șansă. Trebuie să-ți faci debarasarea totuși, cumva.

— O să mă descurc eu.

Se uită în stânga. Un arbore de tuia.

— Hei! De acum voi putea veni și eu cu voi în buncăr, nu‑i așa că-i tare?

Sunt așa entuziasmat. Îmi dau seama că sunt plin de energie.

— Hm, nu știu ce să zic, crezi că o să poți?

— Păi, transfuzia, nu?

— Trebuie să îți faci debarasarea întâi, nu știu ce să zic așa… auzi, trebuie s‑o iau încolo. Mă așteaptă restul în buncăr.

Nici nu am realizat că am ajuns înapoi la cămin.

— Înțeleg, ne vedem.

Dă din cap; nu‑mi dau seama dacă doar plictisit sau cu vreun subtext. Mă așteptam să se bucure pentru mine. Leon pleacă, o ia pe undeva pe afară. Dacă merge în buncăr de ce nu o ia pe ușa dinăuntru? Debarasarea. Trebuie să îmi fac debarasarea.

Tergiversez uitându‑mă la limba mea veche. S‑a învinețit pe alocuri. O pipăi și are gâlme tari unde e vânătă, în rest e galbenă și gelatinoasă. În vârful limbii aveam ceva ca un coș, o papilă umflată: acum o văd cu ochii. Îmi lipesc limba nouă de cerul gurii și realizez că are același defect, interesant. Trebuie să plec, nu mai pot sta, trebuie să intru și eu în buncăr. Intru și alerg direct spre gunoaie, nu mai e nimeni în jur, doar cineva care curăță undeva în spate, e mizerie pe jos. Mă pun în fața primului gunoi, inspir scurt, îmi țin respirația și îmi smulg casca de transfuzie din ureche. Un junghi îmi pătrunde fața, de parcă mi‑am rupt urechea însăși. Simt cald, de parc‑ar curge din ea, dar pipăi și nu rămâne nimic pe degete. Pun casca pe o tavă lăsată în urmă pe gunoi. Îmi dau tricoul jos și caut cu degetele pe ceafă garniturile. Găsesc una și îmi bag unghiile sub ea, trag în sus de parcă aș încerca să mă scarpin, îi fac pârghie până se rupe din carne. O pun pe tavă. O găsesc pe cea de‑a doua, o forțez afară din piele. Cu a doua garnitură în mână trag repetat de a treia. Nu vrea să iasă, o zgâlțâi, o smucesc, mă străfulgeră durerea, curge ceva din spatele meu. Cedează, le pun pe ambele pe tavă. Strâng din ochi și mai inspir o dată, îmi duc degetele încovoiate la ceafă, prind ultima garnitură și trag, o scot milimetru cu milimetru, simt cum alunecă afară, cum partea opusă celei de care trag îmi apasă în piele, cum mi se sfâșie pielea, cum degetele mele îmi trasează o dâră de gol și durere pe spate. Garnitura sare din piele, pică. Mă aplec, o ridic, aerul mă ustură, o pun pe tavă. Ridic tava, trag trapa. Debarasez. Îmi îmbrac tricoul și mă îndrept spre ușa buncărului. E întredeschisă; o împing, mă aflu acum în hrubă, unde e culoarul pe care nu am reușit niciodată să-l trec. Spatele mă ustură dar e acoperit. Intru, culoarul e jos, trebuie să mă aplec. E din piatră, ca o peșteră, e răcoare, las în urmă lumina de la felinarul din hrubă. Astăzi ajung în buncăr. Îmi fac loc prin întuneric proptindu‑mă în pereții culoarului și trăgându‑mă de ei, aproape parcă alerg. Tavanul se lasă tot mai jos, se îngustează. Mă guguțez, continui. Am grijă să nu‑mi lovesc capul. Inima îmi bate, inima îmi bate! Înaintez tot mai încet, căci spațiul se strânge în jurul meu. Mă întind pe burtă, prind cu ambele mâini de sol și trag, mă târăsc pe stânca rece. E beznă, înaintez în orb. Încep să simt cum pereții mă freacă. Încă pot înainta – trebuie să fie aici, trebuie să continui. Gâfâi. Mă opresc și printre bătăile inimii aud voci înfundate. Ei trebuie să fie! Sunt sub ei, sunt atât de aproape. Astăzi voi fi în buncăr cu Leon, Emil, Lucian, cu toți, astăzi voi fi împreună cu ei. Mă târăsc înainte. E atât de îngust că îmi e greu să mai trag din mâini, așa că îmi mișc trupul ca o râmă. Stânca mă strânge, crestăturile ei îmi pătrund în șolduri. Uneori din tavan un ciot îmi pătrunde într‑o gaură din spate și zvâcnesc. Vreau să pipăi ce e în față așa că îmi mut brațul pe sub mine, ridicându‑mi trunchiul și lipindu‑l de tavan, îmi duc brațul în sus, julindu‑l de stâncă, și reușesc în final să îl întind înainte. Simt o ieșitură din piatră ca un mâner și trag de ea cât de mult pot însă după câțiva centimetri mă blochez. Inspir și sunt strivit din toate părțile. Nu mă pot roti, nu mă pot întoarce. Brațul dinaintea mea nu îl pot aduce înapoi. Îl întind iar și simt… lemn. Pipăi mai atent. E un toc de ușă. Un toc de ușă! Pot pipăi pragul, chiar și rostul ușii dar numai cu buricele degetelor. Încerc să bat dar nu am cum. Nu mai aud voci. Încerc să mă împing înapoi dar nu mă pot mișca. Mă zbat dar stânca mă oprește. Respir greu, respir repede. Îmi transpiră fața. Îmi aud inima în tot capul, îmi aud inima. Mă zbat din nou, gâfâi. Nu ajută. Nu mă mai mișc. Respir cât pot. Inima îmi bate. E tot mai cald. Inima îmi bate. E tot mai cald. Inima îmi bate.

>